Circula pe net...

Protestez !

NU ESTE NECESAR CA TOTI SA FITI DE ACORD CU CELE DE MAI JOS.

 Nu înţeleg de ce ţipă  Ponta si Băsescu la mine. De ce mă ameninţă că intră România în  colaps. În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut.  Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar nu se ajungeau  fără să ne ia la contract porcul din coteţ. Erau  stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe  orătăniile din bătătură.

 Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape  nefirească.Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps.  În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI,  şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la  capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. 

Va fi, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi  bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în  faliment. Iar guvernantii mă  solicită să fiu solidară nu ştiu cu cine,  să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu, la  Ponta si la cei ce se perinda zilnic  la televizor şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul  sau  Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate. Dar, defectul meu, am  avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

- Da. Aparatul de Stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş. Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

- Dacă există un  monstru care căpuşează mediul privat, acela  nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi,

PDL, PSD PNL si gascutele mai mici, PC, UDMR, Partida romilor, partidele minuscule cu tenta de reprezentant minoritati, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab !

Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub  asuprire. Nici  nu mai poate respira, de câtă clientelă  i-aţi vârât pe gât.

 - Aţi spart instituţiile Statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau  posturi de conducere pentru  clientela de partid.

 - Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o  instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de  an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.Capuse lacome,corupte si fara control,ce fac ca legea si bunul simt sa nu se intalneasca nicicand.

 - Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu

 cercurile voastre de interese cu tot.

- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat...

instituţia preşedintelui României.

- Nu mama-mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit  pământurile. Ministere  conduse de voi, clasa politică, au  făcut-o. Prefecturile voastre,  Consiliile judeţene ale voastre, Primăriile voastre.

 - Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani, pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele  cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştrii  voştri, ai clasei politice.

- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui ?! Pe ăştia pe care-i tăiaţi de la pensionari !

- V-aţi construit un aparat uriaş  de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră  politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi instituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

- Nu populaţia se află în A.G.A. şi C.A. din Companiile şi Băncile de Stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică.

 Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul  de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri !

 Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.

Cu ce curaj ? Cu ce moralitate ?  Cata nesimtire ! ...

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, de medicul care se zbate sa salveze  viata romanului, dar si a voastra, restructuraţi-vă întâi pe voi !

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi. După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să

 trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui gras, de 500, sau de 600 de lei.

1. Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

 2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu  banul public.

 Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la Firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame !

3. Luaţi-vă clientela politică din toate A.G.A şi C.A. ale Companiilor de Stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul ?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din

 Companiile de Stat, din parcurile industriale !

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele / primăriile / consiliile judeţene cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru, mita, spaguiala si incorectitudinea. Oamenii voştri, ai partidelor, protejează, feresc si indruma intretinerea situatiei confuze. Îi apără (cu  implicarea organelor Statului), să nu-i descopere pe cei ce  incalca legea. Spaguiala  nu are frontiere partinice. Se ia si se imparte frateste. Aceasta reprezinta liantul incalcarilor  legilor. Pe toti acestia   ii apără de lege, prin incalcarea legilor, in detrimentul omului sincer, neprotejat si aflat in afara acestui cerc de protejati.

8. După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări, de oamenii cinstiti si (pana acum) rabdatori.Asta este România, domnule Băsescu !Asta este Romania, domnule Ponta !

O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri.Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni.Sunt inofensivi, ascultători, mult prea blajini, tăcuţi.Loviţi-i cu nădejde !Ei nu ţipă. 

Daţi mai departe la toţi prietenii şi cunoscuţii, poate aşa o să ne trezim şi o să le dăm ce merită acestei adunaturi mafiote de golani.

Portretul luptătorului la tinereţe

Unul dintre cele mai ambiţioase filme realizate în ultimii ani în România, în termeni de subiect şi de producţie, Portretul luptătorului la tinereţe este primul episod dintr-o trilogie care se numeşte „Aproape linişte” şi care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.

Imediat după Al Doilea Război Mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână. Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult de 1000 de grupări de „partizani” anticomunişti au fost înregistrate în dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte, între 1947 şi 1960. Una dintre cele mai longevive grupări de a fost cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Scenariul semnat de Constantin Popescu Jr. este o adaptare după poveştile adevărate relatate în cărţile de memoralistică sau preluate din arhivele Securităţii, care a mobilizat o armată de oameni în încercarea de a anihila mişcarea. Constantin Diţă a jucat rolul principal, cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu.

sursa

"ACEST FILM A FOST CENZURAT IN ZILELE NOASTRE SUB PRETEXTUL STUPID CA ESTE PROLEGIONAR SI ANTISIONIST.

Ca evreica pot spune ca nu are legatura cu antisionismul absolut deloc.

Ca nepoata de legionar pot spune ca am plins cu hohote de emotie, amintindu-mi de povestile bunicului meu din inchisoare, si de ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la Codreanu:'INTARITI LEGIUNEA ALBA!'(LEGIUNEA SPIRITUALA, LEGIUNEA DE RUGACIUNE, DE UNIRE).

Acest film a fost vizionat timp de 2 ore si jumatate, de urmasii luptatorilor si cei putini dintre ei care mai traiau, IN PICIOARE.

Ar fi bine ca noi macar sa-l vizionam TREJI.

Inca ceva: ca sa apara filmul, regizorul a trebuit sa faca citeva concesii: i-a portretizat pe unii luptatori injurind si fumind, ceea ce ei NU FACEAU in realitate."

sursa

În 1947 grupările de partizani anticomunişti se retrăgeau în munţi. Inamici ai sistemului, vânaţi de autorităţi şi iubiţi de românii simpli, partizanii au parte de un destin exemplar. Evenimentele din filmul lui Constantin Popescu sunt inspirate din realitate, acţiunea având loc pe durata unui întreg deceniu. Categoric unul dintre cele mai aşteptate debuturi din ultimii ani. Regizorul filmului, Constantin Popescu, a obţinut premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Bratislava. Juriul a apreciat arta regizorului „de a ilustra lupta pentru libertate într-o ţară asuprită”.

sursa

Parerea criticului

Sobru, percutant, sfâşietor, demn

Cei care acuză filmul lui Constatin Popescu jr. că ar fi lungit şi trenant greşesc scuzabil - din simplul motiv că nu i-au prins o subtilitate esenţială: în primul şi-n primul rând, nu e o "poveste" ci o cronică a anilor de rezistenţă în munţi - prima din trilogia care va continua cu Elisabeta Rizea şi cu fraţii Arnăuţoiu. Se impune să începem prin a stărui asupra acestui aspect, întrucât a fost şi este esenţial atât în geneza filmului, cât şi pentru corecta lui receptare.

Preceptul că "arta nu copiază realitatea" a devenit de mult un truism. Aşa cum arătam recent în Atelierul de Scenaristică, o operă epică (proză, piesă de teatru, dar mai ales scenariu cinematografic) preia materialul real şi-l ordonează conform propriilor sale criterii, în două scopuri: mai întâi, pentru a comunica sensul, semnificaţia, ideea obligatorie oricărui fapt artistic; apoi, pentru a comprima într-un format accesibil tot felul de evenimente răspândite peste o arie spaţială şi temporală foarte greu de gestionat - inclusiv pentru public. De aici au evoluat şi s-au conturat, de-a lungul secolelor, acele reguli compoziţionale care, în cele din urmă, au ajuns să guverneze şi arhitectura dramaturgiei de film. E firesc ca şi noi înşine, ca spectatori în primul rând (căci orice critic de film începe prin a fi spectator), să avem mecanismele percepţiei şi ale asimilării reglate conform acestor criterii - ceea ce poate justifica unele hiatusuri ca acelea care s-au regăsit în comentariile negative la adresa filmului.

Or, obiectivul lui Tică Popescu nu a fost cel de a construi o "povestire inspirată din" rezistenţa grupului Gavrilă-Ogoranu în munţi, ci pur şi simplu de a-i face cronica filmată - pe o paradigmă vecină cu cea a docudramei (gen în sine problematic şi dificil; nu mai devreme de anul trecut, tentativa unui veteran de a relata cu camera de filmat ultimul an din viaţa celui dintâi Rege al României a eşuat lamentabil în cel mai ridicol diletantism). În consecinţă, trebuie ca din capul locului să nu ne aşteptăm la elemente structurale de tip "introducere" (setup), plot-point-uri, "confruntare", twist-uri de tot felul, "rezolvare", tag final, etc. - din simplul motiv că acestea există ca atare numai pe teritoriul ficţiunii. Scenariul întocmit de Constantin Popescu jr. se constituie strict din fapte reale şi cât se poate de concrete, atestate documentar sau reconstituite în măsura în care a fost posibil, pe baza mărturiilor disponibile. Are, aşadar, structura liniară a unei înşiruiri de episoade egale între ele ca pondere, şi marcate cu datele de reper seci, imuabile, ale locurilor şi momentelor unde se desfăşoară acţiunea. Rezultatul acestor notaţii este deosebit de interesant, prin efectul său gradual asupra spectatorului: într-o primă fază, exactitatea lor pare să sugereze că fiecare dintre acele momente a avut o importanţă decisivă (de obicei, numai în asemenea situaţii se reţin atât de precis locul, ziua, ora şi minutul...), ceea ce duce la insinuarea unei tensiuni de fond care va domina apoi întreaga vizionare; treptat, spectatorul constată că toate secvenţele au cam aceeaşi importanţă în desfăşurarea acţiunii, dar permanentul suspense deja instituit previne eventuala dezamăgire; şi, în sfârşit, spre jumătatea filmului, când riscul liniarităţii repetitive se face deja simţit, imperturbabibele consemnări spaţio-temporale continuă să ne amintească pas cu pas că de fapt nu facem decât să urmărim jurnalul unor fapte reale şi nimic mai mult. La asta contribuie şi motivul recurent al "filmului în film" - secvenţele pseudo-documentare filmate de partizani pe 8 mm şi capturate parţial de Securitate. În câteva cazuri, doar atât cât să puncteze, textura granulată şi cromatica alb-negru se transmit şi cadrelor aşa-zis "live", integrate fără nici un dubiu în acţiune - accentuând calitatea cvasi-documentaristică a întregii realizări.

Se mai cere să clarificăm un lucru. Aceiaşi comentatori au stăruit mult şi asupra specificităţii temporale a filmului, afirmând (pe bună dreptate - în principiu!) că fiecare poveste se pretează la anumită marjă de durată, în afara căreia fie rămâne nedesăvârşită, fie se diluează şi se lungeşte redundant. Reproşul lor (din nou, nu lipsit de legitimitate) este acela că povestea lui Gavrilă-Ogoranu n-ar fi pierdut nimic dacă se eliminau din ea câteva episoade oricum dispensabile, spre a o aduce la o durată mai binevoitoare faţă de spectator. Şi de această dată, răspunsul se revendică de la caracterul cronicăresc al filmului. Fiecare secvenţă în sine are rolul nu de funcţie dramaturgică, ci de mărturie - iar scopul lor este de a fixa în nemurire cât mai multe dintre aceste pagini de jurnal (chiar şi cu preţul câtorva zeci de minute în plus din viaţa spectatorului).

Sub acest aspect, "Portretul luptătorului la tinereţe" seamănă mult cu cvasi-docudrama biografică "Che" (2008), a lui Steven Soderbergh - pe care însă o depăşeşte cu mult, cel puţin la capitolul tensiune. Dacă "Che: Part One" se urmărea cu sufletul la gură, "... Partea a doua" în schimb devenea curând înnebunitor de trenantă, discursul cinematografic ajungând să fuzioneze cu apatia acelor luni de gherilă în junglele boliviene când nu se întâmpla nimic, nimic, nimic... La Tică Popescu, însă, ecuaţia uzurii şi a rutinei îşi păstrează permanent vigoarea: departe de a plictisi, prelungirea la nesfârşit a agoniei duce la acumulări insuportabile. Permanentele probleme ale procurării hranei, ale deteriorării hainelor şi mai ales a bocancilor, ale succesiunii anotimpurilor cu toate implicaţiile lor de ordin practic, ale imperativului unei permanente mobilităţi pentru a reduce la minimum riscurile de depistare, toate acestea sfârşesc prin a construi o adevărată piramidă a păstrării umanităţii în cele mai neomeneşti împrejurări. (Obiectivitatea mă obligă să remarc şi o lacună importantă: pe lângă cele de mai sus, o altă problemă de însemnătate vitală, pe care filmul lui Tică Popescu o eludează, este aceea a muniţiei. Da, e de la sine înţeles că o sustrăgeau sau o capturau de la inamic, însă explicitarea acestui lucru cel puţin o dată era obligatorie - atât pentru a nu lăsa la nivel de deducţie un factor atât de hotărâtor, cât şi fiindcă reprezenta unul dintre cele mai dramatice aspecte ale relaţiei antagonice dintre urmăriţi şi urmăritori.)

Cel mai percutant efect al acestui mod narativ este starea de paranoia a eroilor hăituiţi. La fel cum, după "Hârtia va fi albastră", vreo jumătate de oră m-am temut să deschid uşile la lifturi şi mă uitam la maşinile de pe Magheru să nu tragă cineva din ele, şi aici se instituie perpetua spaimă că în orice moment se poate deschide focul, din brazii de la stânga sau de după măgura din spate, că la lizieră vor apărea două plutoane de soldaţi cu foi de cort pe ei, în desfăşurare, că pe uliţă se apropie vecinul ori vărul turnător, cu securiştii alături, sau că vom auzi fatidicul avertisment: "Casa e înconjurată!"

Şi, pornind de aici, filmul atinge încă o dimensiune - aceea a ubicuităţii perverse pe care o atinsese regimul comunist. Efectiv, în interiorul lui nu mai aveai scăpare - nu mai existau nişe, tuneluri şi zone libere, nici în spaţiul fizic, nici în mentalitatea oamenilor, impregnată de turnătorii, spionaj intern şi vânzări pe treizeci de arginţi.

...Spuneam, la început, că arta nu copiază viaţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, că filmul lui Tică Popescu nu e povestire, ci o cronică obiectivă. Dar înseamnă asta, oare, că e o simplă reconstituire documentară fără valenţe artistice? Recitiţi cele descrise în paragrafele de mai sus, şi observaţi cum, pe nesimţite, se ajunge la exprimarea unor adevăruri esenţiale şi profunde despre ceea ce a însemnat orânduirea comunistă la noi, despre condiţia totalitarismelor de pretutindeni, despre umanitate şi decădere. Tocmai aici survine marele merit al autorului: discret, aparent neutru, fără puseuri demonstrative şi accente patetice, fără acrobaţii narative şi figuri de stil căutate, nefăcând nimic altceva decât să relateze cu empatie sobră tribulaţiile partizanilor din rezistenţa anticomunistă, Popescu reuşeşte să comunice - la un nivel incomparabil mai intens şi mai semnificativ decât mulţi alţi autori de filme sociale, politice şi istorice. Mijloacele sale expresive sunt precise şi economice, de o eficienţă remarcabilă. Mizanscenele caută să redea complexitatea incertă a relaţiilor dintre personaje şi realitatea evanescentă a lumii din jur, unde singura şansă de supravieţuire rămânea solidaritatea internă. Le valorifică o concepţie de decupaj neortodoxă, sugerând explicit modalităţile amatoriceşti de a filma, pentru a accentua starea de real, dar aplicând un calcul foarte precis - de exemplu, la filmările cu camera în mână; detractorii noii generaţii din filmul românesc s-au şi repezit să acuze mişcările de aparat chipurile haotice şi obositoare, neavând răbdare să observe că regisorul le foloseşte preponderent în primele secvenţe, pentru a institui o anume stare, după care se repliază, elegant, pe încadraturi mult mai stabile, ba chiar grandioase, ca în acele impresionante planuri-ansamblu de relaţie a partizanilor cu peisajele montane (de neuitat cadrul bivuacului pe vârf de munte). Evident, camera lui Liviu Mărghidan îşi face datoria cu siguranţa şi creativitatea sa dintotdeauna, valorificând decupajul elaborat şi dificil fără ostentaţie, gravând cu luminile şi umbrele proprii întregii drame (atât la propriu, cât şi la figurat), simţind încordările şi spaimele, pictând în tuşe unice priveliştile constituite într-un fundal atât de organic al sorţii eroilor. Nu e de neglijat nici montajul la fel de complex al Corinei Stavilă, cu flerul său de a alterna apăsarea aşteptărilor cu ritmul sacadat al confruntărilor.

Dacă prezenţele actorilor tineri în rolurile luptătorilor sunt adecvate şi fireşti, dar fără ca nimeni să se ilustreze în mod special (cum poate nici n-ar fi fost cazul, fiind clar că avem de-a face cu un portret colectiv al luptătorului la tinereţe - deşi Contantin Diţă, în rolul lui Gavrilă, se remarcă măcar prin asemănarea fizionomică şi expresivitatea privirii), reţinem în schimb faptul că Răzvan Vasilescu, după incredibila cantitate de clisme care i-au fost impuse în ultimii ani (la Gabrea, la Marinescu, la Alexa, la te miri cine - cu excepţia rolului din "California Dreamin' (nesfârşit)", desigur; ca să fim drepţi), are din nou şansa unei creaţii antologice, pe măsura talentului său, în Alimănescu. Îl secondează Mihai Constantin, deloc surprinzător (din păcate, cu unele mici accente cabotine care transcend personajul - dar convingător, per ansamblu), în Pantiuşa; şi, din nou, Teo Corban, precis şi consistent ca întotdeauna.

Tot din această zonă, a securiştilor (ca subiect, nu ca interpreţi), se revendică şi principalele neîmpliniri ale filmului. La nivel de concepţie, mi se pare foarte discutabilă opţiunea lui Popescu de a exprima atât de direct contrastul dintre apa-de-ploaie demagogică a doctrinei securiste, exprimată în inimitabila ei limbă-de-lemn doldora de agramatisme, şi realitatea de pe teren, cu subofiţerii şi miliţienii terorizând ţăranii prin gospodăriile lor. În plus, formula e aplicată în primul sfert al filmului şi atât, astfel creând un dezechilibru frapant cu restul ansamblului, care altminteri se distinge printr-o remarcabilă omogenitate. Aproape inevitabil, aceste episoade ne fac să ne întrebăm cum ar fi arătat filmul dacă urmărea cu consecvenţă paralelismul dintre cele două tabere: partizanii şi securiştii. Ar fi de presupus că, fidel deciziei sale de a urma cât mai îndeaproape realitatea, Tică Popescu a preferat să nu inventeze prea mult pe lângă documentele care i-au stat la dispoziţie cu privire la tabăra adversă; tot ce se poate, dar cred că era totuşi posibilă o dispunere mai just proporţionată a celor două universuri.

În orice caz, important este că filmul, chiar şi cu aceste mici şi, la drept vorbind, discutabile neajunsuri (mai degrabă aspecte de nuanţă şi detaliu - în nici un caz greşeli sau defecte categorice), rămâne o mărturie necesară, îngemănând valenţele morale cu înaltele virtuţi profesionale şi artistice. Ca să închei cu un punct de vedere strict personal, consider că i-a făcut dreptate acelui bătrânel blajin, cu costum, pălărie şi baston, cu părul alb ca neaua şi ochi albaştri de bunic glumeţ, care prin 1991 sau '92, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Alba Iulia, mi-a povestit cum trăise ascuns aproape nouăsprezece ani într-o groapă camuflată în grădina din spatele casei, fără să-l prindă nimeni decât când era prea târziu ca să mai aibă de ce se teme (delictul se prescrisese, iar Ceauşescu tocmai se preocupa să calce pe cadavrele dejiştilor, aşa că era loc şi de puţină clemenţă); m-a lăsat cu mândria de a-i fi strâns mâna, în timp ce se prezenta: Ioan Gavrilă-Ogoranu.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

28 aprilie, 2010, h. 12:30-14:51

Bucureşti, România

sursa

Manifesting the Mind Footprints of the Shaman (2009)

432 vs 440hz

Water Sound images of 432 Hz and 440 Hz | wonderinspirit
http://wonderinspirit.wordpress.com/2011/10/10/water-sound-images-of-432-hz-and-440-hz/




432 Hz este “muzica” naturala în univers, spre deosebire de 440 Hz, care este opusul si pe care il gasim în muzica din zilele noastre, de exemplu, albume de muzică si fişierele mp3

Vibratia, sunetele, sunt forma de organizare a Universului nostru. Stiinta numita Cymatics, arata ca la trecerea sunetelor printr-un mediu (aer, lichide, pulbere solida, etc) provoaca asupra acelui mediu efecte in structurarea acestuia.

CONSPIRATIA

Imaginati-va ca o persoana incredibil de puternica si bogata, care in mod secret prospera de pe urma conflictelor, razboaielor, bolilor, afla ca anumite sunete (acele frecvente sonore care se divid la 2) creaza opozitia, discordia, conflictul, in timp ce sunetele ale caror vibratii se divid la 3, (care significa echilibru, reconciliere, politete, armonie..) produc simetrie, armonie vizuala, structuri placute ochiului. Acum imaginati-va ca acea persoana poate sa impuna tonul standard al tuturor instrumentelor muzicale din lumea Westica! Imaginati-va ca astfel el va structura intreaga creatie muzicala bazata pe game care induc stari de dezacord, conflict! Pare de domeniul fantastic numai ca… in Septembrie 1939 a iesit la suprafata ca exact asta a facut Rockefeller, (Illuminati) cand manat de interese financiare, a dictat ca vibratia standard pentru sunetul La (A) de deasupra lui Do (C) mijlociu, este “fix ” 440Hz! Aceasta vibratie nefireasca, desprinsa de tonurile si sunetele sacre, a dus la stare de razboi in subconstientul omului european! Diapazonul de acordare a instrumentelor muzicale, a fost fixat sa vibreze la 440Hz — vibratie para! — si in consecinta toate celelalte note au fost afectate similar! In ciuda aparentei de “muzica dulce”, o orchestra simfonica poate deveni cand toate instrumentele sunt acordate in baza “La “- 440Hz , o arma de control mental/emotional in masa, indiferent de piesa muzicala pe care o canta! Aceste vibratii influenteaza gandurile spre dizarmonie si conflict. In ultima instanta, este controlat creierul, care conduce la starea de razboi! Intr-o lucrare intitulata “Musical Cult Control ” , Dr. Leonard Horowitz spune ca asemenea frecvente muzicale, pot conduce masele la agresiune, violenta, miscari sociale si in plan fizic la… boala! Culmea e ca in acelasi timp, agentii acestei conspiratii recomanda “terapii” bazate pe chimicale, tranchilizanti si alte medicamente, pentru afectiuni pe care tot ei le-au provocat! Vibratiile au impact asupra noastra prin mediul cel mai raspandit de propagare: apa. Suntem 70% apa, iar vibratiile se transmit celulelor din corp, care la randul lor comunica intre ele starea de sanatate sau boala a organismului. Lumina si sunetul, stau la baza comunicarii intercelulare.

Astfel s-a procedat incepand cu 1910, cand fundatia Rockeffeler, a facut o donatie catre American Federation of Musicians, pentru a adopta standardizarea sunetului La-440Hz, fiind apoi adoptata si generalizata in toata cultura West europeana! Dr. Leonard Horowitz concluzioneaza: “Muzica afecteaza bioenergetic chimia corpului, metabolismul, psihicul, starea de imunitate,. Astfel corpul e indus sa vibreze catre o stare de conflict si dizarmonie, in loc de armonie si iubire.”

sursa: network

Desteapta'te Gheorghe, Desteapta'te Ioane...

""Ce-ar fi să ne plătim noi înşine impozitele pe muncă?

by VLAD PETREANU on 15/04/2013 

Cred că unul dintre neajunsurile societăţii româneştie este că, deocamdată, membrii ei încă nu-şi înţeleg complet calitatea de contribuabil.

Da, oamenii au învăţat aşa, în general, că dau bani la stat şi că au dreptul să beneficieze de servicii de calitate în schimbul banilor lor, dar puţini conştientizează, de fapt, cât de mulţi bani ia statul din munca fiecăruia dintre noi. Or, dacă nu te ustură când dai banii, pentru că nici măcar nu-i vezi, pentru că statul te impozitează înainte chiar să ajungă în buzunarul tău, nici nu eşti prea pornit să-ntrebi ce se-ntâmplă cu ei.

Vorba aia, ce nu cunoşti nu poţi regreta.

Aşadar: care vrei un salariu de 1.000 de euro?

Nu-i rău, un salariu de 1.000 de euro. Nu-i nici cam mare, nici prea mic, e o sumă rezonabilă în România de azi şi, din păcate, o ţintă încă de neatins pentru milioane de români. De ce? Pe de o parte, nici economia nu prea poate duce suma asta. Pe de altă parte, majoritatea angajatorilor sigur n-o pot duce.

Dacă vrei un salariu de 4.500 de lei, bani în mână, angajatorul tău va trebui să-ţi plătească, de fapt, 8.200 de lei.

Aceşti 8.200 de lei se împart în felul următor*:

Total costuri: 8200 lei
Datorii societate/firmă: 1784 lei, din care
CAS: 1335 lei
FAAMBP¹: 12 lei
CASS: 334 lei
FNUASS²:55 lei
Şomaj: 32 lei
Fond garantare: 16 lei
Total drepturi: 6416 lei
Datorii angajaţi: 1916 lei, din care
CAS: 674 lei
CASS: 353 lei
Şomaj: 32 lei
Impozit: 857 lei
Suma netă: 4.500 lei

Ce-ar fi, deci, ca la sfârşitul lunii, fericitul cu 1.000 de euro salariu net să încaseze nu 4.500 de lei, ci 8.200? Din care să se apuce să plătească apoi, el cu mânuţa lui, toate hangaralele şi dările către stat:

687 lei pentru sănătate. Lunar. Îţi mai vine să dai şpagă la medic şi să-ţi cumperi singur algocalminul, în spital, când dai aproape 700 de lei lunar pentru serviciul public de sănătate? Iar la asta mai poţi adăuga şi banii de la FAAMBP şi FNUASS, ca să depăşeşti 750 de lei lunar pentru varii forme de asigurări de sănătate.

Mai pune 2.009 lei pentru asigurări de pensie şi şomaj. Lunar. Poate că ai dreptate să te-ntrebi de ce ţi se spune că, peste 20 de ani, nimeni nu va mai avea pensie pentru că sistemul va da, în sfârşit, faliment?

Adaugă-le şi pe celelalte, impozit, fond de garantare, şi mai numără o dată: 8.200 de lei. Câte ai putea face cu aceşti bani, dacă ar fi cu adevărat ai tăi? Acum scoate 3.700 de lei din teanc şi dă-i “statului”. Deschide televizorul. Priveşte-i pe toţi cei care, doar din salariile lor de bugetari, nu? au făcut averi uriaşe. Acum întreabă-te cât din banii pe care-i dai tu statului sunt furaţi de hoţii pe care-i vezi la tv, vorbind în numele tău – şi mai întreabă-te de ce n-au fost deja arestaţi.

Că veni vorba, cred c-ar trebui să plătim separat, la un ghişeu anume, şi TVA pentru tot ce cumpărăm, plus toate celelalte taxe şi impozite aplicate în comerţ, asta aşa, ca să înţelegem cât dăm, de fapt, statului, şi să strigăm mai cu nădejde, din toţi rărunchii, singura întrebare cu sens:

CE-AŢI FĂCUT, BĂ, CU BANII NOŞTRI?

________________
*Calcul pentru contract individual de muncă, funcţie de bază.
1: FAAMBP – Fondul de Asigurare pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale
2: FNUASS – Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate""

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Radu Gyr