Unul
dintre cele mai ambiţioase filme realizate în ultimii ani în România, în termeni de
subiect şi de producţie, Portretul
luptătorului la tinereţe este primul episod dintr-o trilogie care se
numeşte „Aproape linişte” şi care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi
cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.
Imediat
după Al Doilea Război Mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în
munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână.
Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult
de 1000 de grupări de „partizani” anticomunişti au fost înregistrate în
dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte,
între 1947 şi 1960. Una dintre cele mai longevive grupări de a fost cea condusă
de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în
condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup
care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de
partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27
de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt
subiectul acestui film.
Scenariul
semnat de Constantin
Popescu Jr. este o adaptare după poveştile adevărate relatate în
cărţile de memoralistică sau preluate din arhivele Securităţii, care a
mobilizat o armată de oameni în încercarea de a anihila mişcarea. Constantin Diţă a
jucat rolul principal, cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu.
"ACEST
FILM A FOST CENZURAT IN ZILELE NOASTRE SUB PRETEXTUL STUPID CA ESTE PROLEGIONAR
SI ANTISIONIST.
Ca
evreica pot spune ca nu are legatura cu antisionismul absolut deloc.
Ca
nepoata de legionar pot spune ca am plins cu hohote de emotie, amintindu-mi de
povestile bunicului meu din inchisoare, si de ultimele cuvinte pe care le-a
auzit de la Codreanu:'INTARITI LEGIUNEA ALBA!'(LEGIUNEA SPIRITUALA, LEGIUNEA DE
RUGACIUNE, DE UNIRE).
Acest
film a fost vizionat timp de 2 ore si jumatate, de urmasii luptatorilor si cei
putini dintre ei care mai traiau, IN PICIOARE.
Ar
fi bine ca noi macar sa-l vizionam TREJI.
Inca
ceva: ca sa apara filmul, regizorul a trebuit sa faca citeva concesii: i-a
portretizat pe unii luptatori injurind si fumind, ceea ce ei NU FACEAU in
realitate."
În
1947 grupările de partizani anticomunişti se retrăgeau în munţi. Inamici ai
sistemului, vânaţi de autorităţi şi iubiţi de românii simpli, partizanii au
parte de un destin exemplar. Evenimentele din filmul lui Constantin Popescu
sunt inspirate din realitate, acţiunea având loc pe durata unui întreg deceniu.
Categoric unul dintre cele mai aşteptate debuturi din ultimii ani. Regizorul
filmului, Constantin Popescu, a obţinut premiul pentru regie la Festivalul
Internaţional de Film de la Bratislava. Juriul a apreciat arta regizorului „de
a ilustra lupta pentru libertate într-o ţară asuprită”.
Parerea
criticului
Sobru,
percutant, sfâşietor, demn
Cei
care acuză filmul lui Constatin Popescu jr. că ar fi lungit şi trenant greşesc
scuzabil - din simplul motiv că nu i-au prins o subtilitate esenţială: în
primul şi-n primul rând, nu e o "poveste" ci o cronică a anilor de
rezistenţă în munţi - prima din trilogia care va continua cu Elisabeta Rizea şi
cu fraţii Arnăuţoiu. Se impune să începem prin a stărui asupra acestui aspect,
întrucât a fost şi este esenţial atât în geneza filmului, cât şi pentru corecta
lui receptare.
Preceptul
că "arta nu copiază realitatea" a devenit de mult un truism. Aşa cum
arătam recent în Atelierul de Scenaristică, o operă epică (proză, piesă de
teatru, dar mai ales scenariu cinematografic) preia materialul real şi-l
ordonează conform propriilor sale criterii, în două scopuri: mai întâi, pentru
a comunica sensul, semnificaţia, ideea obligatorie oricărui fapt artistic;
apoi, pentru a comprima într-un format accesibil tot felul de evenimente
răspândite peste o arie spaţială şi temporală foarte greu de gestionat -
inclusiv pentru public. De aici au evoluat şi s-au conturat, de-a lungul
secolelor, acele reguli compoziţionale care, în cele din urmă, au ajuns să
guverneze şi arhitectura dramaturgiei de film. E firesc ca şi noi înşine, ca
spectatori în primul rând (căci orice critic de film începe prin a fi
spectator), să avem mecanismele percepţiei şi ale asimilării reglate conform
acestor criterii - ceea ce poate justifica unele hiatusuri ca acelea care s-au
regăsit în comentariile negative la adresa filmului.
Or,
obiectivul lui Tică Popescu nu a fost cel de a construi o "povestire
inspirată din" rezistenţa grupului Gavrilă-Ogoranu în munţi, ci pur şi
simplu de a-i face cronica filmată - pe o paradigmă vecină cu cea a docudramei
(gen în sine problematic şi dificil; nu mai devreme de anul trecut, tentativa
unui veteran de a relata cu camera de filmat ultimul an din viaţa celui dintâi
Rege al României a eşuat lamentabil în cel mai ridicol diletantism). În
consecinţă, trebuie ca din capul locului să nu ne aşteptăm la elemente
structurale de tip "introducere" (setup), plot-point-uri,
"confruntare", twist-uri de tot felul, "rezolvare", tag
final, etc. - din simplul motiv că acestea există ca atare numai pe teritoriul
ficţiunii. Scenariul întocmit de Constantin Popescu jr. se constituie strict din
fapte reale şi cât se poate de concrete, atestate documentar sau reconstituite
în măsura în care a fost posibil, pe baza mărturiilor disponibile. Are, aşadar,
structura liniară a unei înşiruiri de episoade egale între ele ca pondere, şi
marcate cu datele de reper seci, imuabile, ale locurilor şi momentelor unde se
desfăşoară acţiunea. Rezultatul acestor notaţii este deosebit de interesant,
prin efectul său gradual asupra spectatorului: într-o primă fază, exactitatea
lor pare să sugereze că fiecare dintre acele momente a avut o importanţă
decisivă (de obicei, numai în asemenea situaţii se reţin atât de precis locul,
ziua, ora şi minutul...), ceea ce duce la insinuarea unei tensiuni de fond care
va domina apoi întreaga vizionare; treptat, spectatorul constată că toate
secvenţele au cam aceeaşi importanţă în desfăşurarea acţiunii, dar permanentul
suspense deja instituit previne eventuala dezamăgire; şi, în sfârşit, spre
jumătatea filmului, când riscul liniarităţii repetitive se face deja simţit,
imperturbabibele consemnări spaţio-temporale continuă să ne amintească pas cu
pas că de fapt nu facem decât să urmărim jurnalul unor fapte reale şi nimic mai
mult. La asta contribuie şi motivul recurent al "filmului în film" -
secvenţele pseudo-documentare filmate de partizani pe 8 mm şi capturate parţial
de Securitate. În câteva cazuri, doar atât cât să puncteze, textura granulată
şi cromatica alb-negru se transmit şi cadrelor aşa-zis "live",
integrate fără nici un dubiu în acţiune - accentuând calitatea cvasi-documentaristică
a întregii realizări.
Se
mai cere să clarificăm un lucru. Aceiaşi comentatori au stăruit mult şi asupra
specificităţii temporale a filmului, afirmând (pe bună dreptate - în
principiu!) că fiecare poveste se pretează la anumită marjă de durată, în afara
căreia fie rămâne nedesăvârşită, fie se diluează şi se lungeşte redundant.
Reproşul lor (din nou, nu lipsit de legitimitate) este acela că povestea lui
Gavrilă-Ogoranu n-ar fi pierdut nimic dacă se eliminau din ea câteva episoade
oricum dispensabile, spre a o aduce la o durată mai binevoitoare faţă de
spectator. Şi de această dată, răspunsul se revendică de la caracterul
cronicăresc al filmului. Fiecare secvenţă în sine are rolul nu de funcţie
dramaturgică, ci de mărturie - iar scopul lor este de a fixa în nemurire cât
mai multe dintre aceste pagini de jurnal (chiar şi cu preţul câtorva zeci de
minute în plus din viaţa spectatorului).
Sub
acest aspect, "Portretul luptătorului la tinereţe" seamănă mult cu
cvasi-docudrama biografică "Che" (2008), a lui Steven Soderbergh - pe
care însă o depăşeşte cu mult, cel puţin la capitolul tensiune. Dacă "Che:
Part One" se urmărea cu sufletul la gură, "... Partea a doua" în
schimb devenea curând înnebunitor de trenantă, discursul cinematografic ajungând
să fuzioneze cu apatia acelor luni de gherilă în junglele boliviene când nu se
întâmpla nimic, nimic, nimic... La Tică Popescu, însă, ecuaţia uzurii şi a
rutinei îşi păstrează permanent vigoarea: departe de a plictisi, prelungirea la
nesfârşit a agoniei duce la acumulări insuportabile. Permanentele probleme ale
procurării hranei, ale deteriorării hainelor şi mai ales a bocancilor, ale
succesiunii anotimpurilor cu toate implicaţiile lor de ordin practic, ale
imperativului unei permanente mobilităţi pentru a reduce la minimum riscurile
de depistare, toate acestea sfârşesc prin a construi o adevărată piramidă a
păstrării umanităţii în cele mai neomeneşti împrejurări. (Obiectivitatea mă
obligă să remarc şi o lacună importantă: pe lângă cele de mai sus, o altă
problemă de însemnătate vitală, pe care filmul lui Tică Popescu o eludează,
este aceea a muniţiei. Da, e de la sine înţeles că o sustrăgeau sau o capturau
de la inamic, însă explicitarea acestui lucru cel puţin o dată era obligatorie
- atât pentru a nu lăsa la nivel de deducţie un factor atât de hotărâtor, cât
şi fiindcă reprezenta unul dintre cele mai dramatice aspecte ale relaţiei
antagonice dintre urmăriţi şi urmăritori.)
Cel
mai percutant efect al acestui mod narativ este starea de paranoia a eroilor
hăituiţi. La fel cum, după "Hârtia va fi albastră", vreo jumătate de
oră m-am temut să deschid uşile la lifturi şi mă uitam la maşinile de pe
Magheru să nu tragă cineva din ele, şi aici se instituie perpetua spaimă că în
orice moment se poate deschide focul, din brazii de la stânga sau de după
măgura din spate, că la lizieră vor apărea două plutoane de soldaţi cu foi de
cort pe ei, în desfăşurare, că pe uliţă se apropie vecinul ori vărul turnător,
cu securiştii alături, sau că vom auzi fatidicul avertisment: "Casa e înconjurată!"
Şi,
pornind de aici, filmul atinge încă o dimensiune - aceea a ubicuităţii perverse
pe care o atinsese regimul comunist. Efectiv, în interiorul lui nu mai aveai
scăpare - nu mai existau nişe, tuneluri şi zone libere, nici în spaţiul fizic,
nici în mentalitatea oamenilor, impregnată de turnătorii, spionaj intern şi
vânzări pe treizeci de arginţi.
...Spuneam,
la început, că arta nu copiază viaţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, că
filmul lui Tică Popescu nu e povestire, ci o cronică obiectivă. Dar înseamnă
asta, oare, că e o simplă reconstituire documentară fără valenţe artistice?
Recitiţi cele descrise în paragrafele de mai sus, şi observaţi cum, pe
nesimţite, se ajunge la exprimarea unor adevăruri esenţiale şi profunde despre
ceea ce a însemnat orânduirea comunistă la noi, despre condiţia
totalitarismelor de pretutindeni, despre umanitate şi decădere. Tocmai aici
survine marele merit al autorului: discret, aparent neutru, fără puseuri
demonstrative şi accente patetice, fără acrobaţii narative şi figuri de stil
căutate, nefăcând nimic altceva decât să relateze cu empatie sobră tribulaţiile
partizanilor din rezistenţa anticomunistă, Popescu reuşeşte să comunice - la un
nivel incomparabil mai intens şi mai semnificativ decât mulţi alţi autori de
filme sociale, politice şi istorice. Mijloacele sale expresive sunt precise şi
economice, de o eficienţă remarcabilă. Mizanscenele caută să redea
complexitatea incertă a relaţiilor dintre personaje şi realitatea evanescentă a
lumii din jur, unde singura şansă de supravieţuire rămânea solidaritatea
internă. Le valorifică o concepţie de decupaj neortodoxă, sugerând explicit
modalităţile amatoriceşti de a filma, pentru a accentua starea de real, dar
aplicând un calcul foarte precis - de exemplu, la filmările cu camera în mână;
detractorii noii generaţii din filmul românesc s-au şi repezit să acuze
mişcările de aparat chipurile haotice şi obositoare, neavând răbdare să observe
că regisorul le foloseşte preponderent în primele secvenţe, pentru a institui o
anume stare, după care se repliază, elegant, pe încadraturi mult mai stabile,
ba chiar grandioase, ca în acele impresionante planuri-ansamblu de relaţie a
partizanilor cu peisajele montane (de neuitat cadrul bivuacului pe vârf de
munte). Evident, camera lui Liviu Mărghidan îşi face datoria cu siguranţa şi
creativitatea sa dintotdeauna, valorificând decupajul elaborat şi dificil fără
ostentaţie, gravând cu luminile şi umbrele proprii întregii drame (atât la
propriu, cât şi la figurat), simţind încordările şi spaimele, pictând în tuşe
unice priveliştile constituite într-un fundal atât de organic al sorţii
eroilor. Nu e de neglijat nici montajul la fel de complex al Corinei Stavilă,
cu flerul său de a alterna apăsarea aşteptărilor cu ritmul sacadat al
confruntărilor.
Dacă
prezenţele actorilor tineri în rolurile luptătorilor sunt adecvate şi fireşti,
dar fără ca nimeni să se ilustreze în mod special (cum poate nici n-ar fi fost
cazul, fiind clar că avem de-a face cu un portret colectiv al luptătorului la
tinereţe - deşi Contantin Diţă, în rolul lui Gavrilă, se remarcă măcar prin
asemănarea fizionomică şi expresivitatea privirii), reţinem în schimb faptul că
Răzvan Vasilescu, după incredibila cantitate de clisme care i-au fost impuse în
ultimii ani (la Gabrea, la Marinescu, la Alexa, la te miri cine - cu excepţia
rolului din "California Dreamin' (nesfârşit)", desigur; ca să fim
drepţi), are din nou şansa unei creaţii antologice, pe măsura talentului său,
în Alimănescu. Îl secondează Mihai Constantin, deloc surprinzător (din păcate,
cu unele mici accente cabotine care transcend personajul - dar convingător, per
ansamblu), în Pantiuşa; şi, din nou, Teo Corban, precis şi consistent ca
întotdeauna.
Tot
din această zonă, a securiştilor (ca subiect, nu ca interpreţi), se revendică
şi principalele neîmpliniri ale filmului. La nivel de concepţie, mi se pare
foarte discutabilă opţiunea lui Popescu de a exprima atât de direct contrastul
dintre apa-de-ploaie demagogică a doctrinei securiste, exprimată în inimitabila
ei limbă-de-lemn doldora de agramatisme, şi realitatea de pe teren, cu
subofiţerii şi miliţienii terorizând ţăranii prin gospodăriile lor. În plus,
formula e aplicată în primul sfert al filmului şi atât, astfel creând un
dezechilibru frapant cu restul ansamblului, care altminteri se distinge
printr-o remarcabilă omogenitate. Aproape inevitabil, aceste episoade ne fac să
ne întrebăm cum ar fi arătat filmul dacă urmărea cu consecvenţă paralelismul
dintre cele două tabere: partizanii şi securiştii. Ar fi de presupus că, fidel
deciziei sale de a urma cât mai îndeaproape realitatea, Tică Popescu a preferat
să nu inventeze prea mult pe lângă documentele care i-au stat la dispoziţie cu
privire la tabăra adversă; tot ce se poate, dar cred că era totuşi posibilă o
dispunere mai just proporţionată a celor două universuri.
În
orice caz, important este că filmul, chiar şi cu aceste mici şi, la drept
vorbind, discutabile neajunsuri (mai degrabă aspecte de nuanţă şi detaliu - în
nici un caz greşeli sau defecte categorice), rămâne o mărturie necesară,
îngemănând valenţele morale cu înaltele virtuţi profesionale şi artistice. Ca
să închei cu un punct de vedere strict personal, consider că i-a făcut dreptate
acelui bătrânel blajin, cu costum, pălărie şi baston, cu părul alb ca neaua şi
ochi albaştri de bunic glumeţ, care prin 1991 sau '92, la Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din Alba Iulia, mi-a povestit cum trăise ascuns aproape
nouăsprezece ani într-o groapă camuflată în grădina din spatele casei, fără
să-l prindă nimeni decât când era prea târziu ca să mai aibă de ce se teme
(delictul se prescrisese, iar Ceauşescu tocmai se preocupa să calce pe
cadavrele dejiştilor, aşa că era loc şi de puţină clemenţă); m-a lăsat cu
mândria de a-i fi strâns mâna, în timp ce se prezenta: Ioan Gavrilă-Ogoranu.
Pitbull
(Mihnea Columbeanu)
28
aprilie, 2010, h. 12:30-14:51
Bucureşti,
România
No comments:
Post a Comment